Proză

Nimic important

Primi ceașca de ceai împreună cu zâmbetul abia schițat al fetei care interpreta de obicei rolul chelnerului. Tenul ei ușor măsliniu se decupa cu greu în penumbra care domnea în salonul mic. Pe cerul serii stele clipeau timid. Privirea lui reveni în local și urmări în treacăt chipurile din jurul meselor. ”Nimic interesant, nimic important...” își zise și apoi se gândi la silueta fetei care interpreta de obicei rolul chelnerului. Se lăsă absorbit în această imagine preț de câteva clipe, apoi magia s-a destrămat lăsând loc unei senzații bizare, care îl făcea să se simtă încurcat. Decadență, degenerare... Începea să creadă că toată starea aceasta a lui este rodul decadenței și degenerării. Dar ce ar însemna oare decadență și degenerare în spectrul unei ființe aflate în cotidian, în spectrul cotidian al ființei aflate în banalul ceas șase al unei seri de iarnă fără zăpadă... Oare decadența unei ființe stă tocmai în acest fapt al ceasului șase? Sau poate în faptul că banalul ceas șase este pur și simplu identic pentru ființa degenerată și decadentă cu banalul ceas cinci, patru, trei, doisprezece, sau orice alt ceas posibil. Sau poate nu are nicio legătură cu asta, poate că te simți degenerat atunci când silueta fetei care interpreta de obicei rolul chelnerului se apropie de tine întrebându-te: ”Mai dorești ceva?” De parcă tot ce ți-ai dori ar fi posibil... Și poate că senzația degenerării stă tocmai în asta, în faptul că tot ce ți-ai putea dori e absolut posibil, și gândul ăsta te paralizează, izolându-te în această virtualitate stresant, enervant de posibilă. Mă rog, totul e de o absurditate hilară. Totul e posibil... Da. Dar în anumite condiții! Dar tocmai acele anumite condiții iți scapă. Care sunt acele anumite condiții în care orice este posibil? Pentru că acele ”anumite condiții” sunt de fapt cuiul din bocancul unei vieți să zicem, normale, liniștite. Iubitul ei era îndrăgostit de fata care interpreta de obicei rolul chelnerului. Îl cunoștea. Îi era oarecum... amic. O dragoste stranie, pe care nu o înțelegea și despre care își spunea uneori că e aproape inofensivă. Da... o dragoste inofensivă, asta este. Ce soartă tristă. Inofensivă. O dragoste inofensivă e o adevărată tragedie. Cum oare poți iubi inofensiv? Și totuși se poate, sunt milioane de oameni. De fapt în majoritatea cuplurilor există cel puțin un partener a cărui dragoste e absolut inofensivă. O dragoste inofensivă este chioară, goală și lipsită de sens. Probabil că nu te face să te simți cu nimic special. Probabil că e prea... confortabilă, nu? Cine știe... În orice caz ”nu vrei să stai lângă mine? Să stăm un pic de vorbă?” către fata care interpreta de obicei rolul chelnerului. ”Nu pot, am treabă... dar după ce termin programul dacă vrei stăm de vorbă...” ”La ... altă cafea?” spuse el și zâmbi șters. Silueta fetei dispăru încet în spatele barului înalt. Își aprinse o țigară și fumă o vreme în tăcere.  Ușa de la intrare se deschise și intră înăuntru o fată care purta în jurul gâtului o eșarfă roșie. ”Sper că nu te-ai plictisit, am întârziat un pic!” așezându-se pe scaunul din fața mesei mici, pătrate. ”Nu, deloc! Am înnebunit o vreme dar mi-am revenit!” privind către ferestre. Fata cu eșarfă roșie în jurul gâtului își aprinse o țigară. ”Și ce-ai făcut cât ai fost nebun? M-ai înșelat?” zâmbind galeș. ”Nimic important...” Ea se apropie de el și-l sărută.  ”Ce buze moi... Mmm! Păcat că nu pot să stau mult, în seara asta am de lucru.” ”Nu-i nimic.” Vocea lui absentă. În timp ce se lăsa sărutat încă o dată, urmărea cu ochii reclamele vechi care luceau pe peretele din spatele barului înalt. Îi alergau prin minte cuvintele lui Nietzsche-” Formula fericirii: un Da, un Nu, o linie dreaptă, un țel...” Fata care interpreta de obicei rolul chelnerului rosti în eterul digital al telefonului mobil: ”Nu iubi, în seara asta nu pot, trebuie să trec pe la ai mei, vrea tata să vorbească ceva cu mine. Nu știu ce, probabil nimic important. Ne vedem mâine da? Și eu...”

Castel de nisip

”... și am o sticlă de vin bun. Vrei să nu mă lași s-o beau singură te rog? Seara asta mi se pare mai goală de sens decât de obicei”. Vocea ei îi trecu asemeni unui val prin tot trupul, apoi se pierdu în întunericul străzii. Privi în urma lui câteva clipe. Nici un alt ecou în afara automobilelor murdare care șerpuiau în luciul înghețat al bulevardului din capăt.”Da... Să știi că ai dreptate... O să vin! Așteaptă-mă! Te sărut...” apoi lăsă telefonul să cadă în buzunarul paltonului. Porni fără grabă către ea, urmărind cu privirea decorul care se târa bolnav prin fața ochilor. Căuta o florărie. ”Nu, nu, nu... îl vreau așa cum e, doar scurtează-i tulpina! Mai scurtă! Mai! Așa! Mulțumesc.” zâmbindu-i florăresei grase. ”Na frumosule! Da io n-am mai văzut să dai la fată trandafir cu coada scurtă”  și râse cu poftă în timp ce căuta printre alte bancnote restul. După un sfert de oră se găsea în fața blocului, urcă scările și-i văzu chipul lângă balustrada de lemn. ”Hai mai repede că n-ai optzeci de ani!”  În timp ce trecea prin cadrul ușii simți aburii trupului ei proaspăt spălat și un fior lent, prelung, îi străbătu partea dreaptă a capului. Părul ei răspândea în holul îngust un miros abia simțit de ciocolată. În lumina becului din bucătărie observă că ochii ei aveau o strălucire umedă, cum numai abandonul lacrimii reușește s-o lase pe gene, umbra unei revărsări disperate, profunde. Iarna vrajbei noastre era pe masă, alături de țigările Kent, o sticluță de ojă și o farfurie cu câteva mandarine. ”Vrei gheață?” ”Nu.” O urmări în tăcere în timp ce turna în pahare. ”Ești obosit?” Se simți un pic luat prin surprindere.”De ce?”  ”Pentru că tu de obicei nu prea taci așa... fără să...” Se ridică de pe scaun și ieși în hol atât de repede încât ea aproape avu senzația că urma să plece. ”Ți-am adus o floare. Uite...” Aerul îi ardea în piept. ”De ce?” glasul ei stingher. ”Nu știu... am vrut să cred că e un gest lipsit de importanță... dar... nu știu, nu e așa. Vreau să-ți ofer floarea asta!” E straniu cât de greu le este oamenilor să facă lucruri pe care vor cu adevărat să le facă. E straniu cât de greu e să fi sincer, chiar și atunci când ești sincer . ”Știu că ai plâns. Nu vreau să plângi.” rosti cuvintele atât de simplu și de alb încât liniștea din urma lor deveni în scurt timp insuportabilă. ”Da. Mulțumesc.” și aproape imediat lăsă floarea pe masă. Un zâmbet amar îi mușcă din obrazul stâng și simți că trebuie să plece acum. Gestul ei îl făcea să se simtă confuz. Da. Făcuse o greșeală și acum trebuia să plece acasă. ”Știi, eu nu mai pot să stau. Trebuie să plec.” și porni către ușă. ”Dacă vrei să pleci, e OK.” glasul ei. Aștepta un răspuns din holul întunecat însă nu auzi nimic altceva decât foșnetul șireturilor. ”Dacă e mai vorbim...” se auzi într-un târziu dar ceva îi spunea exact contrariul. Zgomotul ușii o făcu să nu mai poată respira și totuși nu reușea să se miște de lângă masă, de lângă Iarna vrajbei noastre, până când...         ”Vreau să nu pleci!” vocea ei abia auzindu-se. ”Vreau să nu pleci! Să rămâi.” ținând strâns în mână trandafirul. ”Și am o sticlă de vin bun. Vrei să nu mă lași s-o beau singură te rog? Seara asta mi se pare mai goală de sens decât de obicei”. Vocea ei îi trecu asemeni unui val prin tot trupul...      

Jazz

Trupul ei subțire se apropie de el ezitând. Muzica lui Miles Davies ardea spațiul, alunecând în lungul pereților ca un abur sclipitor, melancolic. Vocea plutea deasupra lucrurilor. O vibrație stranie cutremura abia simțit întunericul în care chipul ei se retrăsese involuntar, micul con de umbră din care ea încerca timid să iasă, mica ei lume goală, tristă, de gheață...” Mă rog, poate că toate cicatricile, deși reprezintă urma unei răni vindecate, rămân pentru totdeauna, evident sau nu, exact ceea ce sunt de fapt, urma unei răni, și îți amintesc mereu de rănile tale” vorbea privind către unul din colțurile superioare ale tavanului, ca și cum ar căuta ceva acolo sus, ca și cum, acolo sus, s-ar afla continuarea gândurilor sale. ”Crezi că fericirea există?” apropiindu-se de el. Întrebarea i se păru mai mult decât naivă în primă instanță, ușor desuetă, menită să cerșească un soi de romantism ieftin, cinematografic, lipsit de esență, dar privind-o în ochi îl surprinse imensa cantitate de melancolie care venea în urmă, dezamăgirea vie cu care ea privea în urma întrebării... O tăcere lungă în care cele două ființe se priviră lung una pe cealaltă. ”Nu știu... E complicat.” ”De ce?” vocea ei. ”Pentru că... eu nu prea mă gândesc la asta, fiindcă... pentru mine fericirea nu este ceva care există sau nu există, înțelegi? Cum să zic? Pentru mine fericirea nu e un prag... sau o stare la care trebuie să ajungi ci una de la care pornești. Înțelegi... Mă rog, nu-ți bate capul, nu cred că mă exprim eu bine și... mă rog”. ”Deci să nu-mi pierd vremea s-o caut, ea e de mult aici, în viața mea?” ”Da... e pe aici pe undeva” și un zâmbet prostesc îi lumină chipul în timp ce căuta un pic agitat pachetul de țigări. Ea rămase în același loc, nemișcată. Era la câțiva centimetri de el și-i simțea respirația constantă. Între ei abia mai avea loc fumul albastru de țigară. ”Știi că ești un prost, nu?” așezându-i-se în brațe. ”Da. Mi s-a mai zis.” ”Dă-mi și mie un fum!” privindu-l direct în ochi. ”Doar dacă promiți că te duci tu după țigări când rămânem fără. Ce zici?” Trupul ei îl apăsa tandru. ”Dacă vrei, mă duc acum!” șoptit. ”Nu cred...nu acum ...” și sărută cu sete buzele acelea care puneau întrebări esențiale jumătate în glumă și jumătate în serios. Muzica lui Miles Davies ardea spațiul, alunecând în lungul pereților ca un abur sclipitor, melancolic. Corpurile înlănțuite se topeau pe portativul bizar al acestei clipe. Toată singurătatea din oameni e rodul acelor momente în care știi ce vrei să faci și totuși nu faci pentru că nu te simți în siguranță. Pentru că ți-e teamă să fi vulnerabil. Dar întotdeauna ești vulnerabil, chiar și atunci când nu te simți vulnerabil... Și atunci de ce să-ți fie frică să fi vulnerabil? ”De ce muști?” glasul ei nostim. ”Ca să fiu sigur că nu-i un vis...” privind-o. Ea îl privi cu o intensitate stranie, ca și cum s-ar afla pe marginea unei prăpastii, ca și cum ar fi căutat cu disperare ceva aflat în adâncul ochilor lui. Era cald și umerii ei luceau iar maioul albastru lăsa să se vadă conturul discret al nurilor. Corpul ei se întoarse către dreapta încât el avu senzația că avea să se îndepărteze, apoi reveni încet, se apropie cu buzele întredeschise, ținând în mâini o mascotă de pluș de culoare roșie. ”Vrei să vezi ceva haios?” vocea ei. ”Adică?” urmărindu-i degetul mare apăsând undeva pe pieptul creaturii de pluș. ”I love you! I love you! I love you!” glasul digital aproape că îl făcu să tresară. ”Nu e comic? Asta am vrut să-ți arăt! Uite ce față de plângăcios are! Nu-i așa că îți vine să râzi?” amuzându-se și ținând-o strâns în mâini. ”Nu cred...nu acum ...” și sărută cu sete buzele acelea care puneau întrebări esențiale jumătate în glumă și jumătate în serios. Muzica lui Miles Davies ardea spațiul, alunecând în lungul pereților ca un abur sclipitor, melancolic. Corpurile înlănțuite se topeau pe portativul bizar al acestei clipe.

Sărutul

”Sărută-mă te rog” o auzi spunând în lumina galbenă a holului și observă apoi în oglinda din dreapta buzele lui lipindu-se de ale ei.  Culoarea pereților se topea încet peste stofa groasă a paltonului său negru oferind acestei îmbrățișări un aer bizar. Simțea apăsarea sânilor ei și respira cu grijă ca și cum s-ar fi temut ca nu cumva respirația lui să strivească trupul abandonat acestei clipe. Avea ochii verzi, și un zâmbet cum nu mai văzuse niciodată. Ea îl privea în ochi cu atenție, într-o tăcere absolută, urmărindu-i cu degetul mare conturul buzelor. ”Pe unde a mai fost mintea ta în ultima vreme?” o auzi spunând. ”Nici nu știu... pe aici pe undeva...”căutând în buzunar pachetul roșu de țigări. Zâmbet evanescent în aerul rece. ”Credeam că m-ai uitat...” vocea ei șoptită. ”Și eu...” simțindu-i degetul trecând lent peste cicatricea lui de deasupra ochiului. Apartamentul avea aproximativ același decor ca înainte, poate câteva schimbări, dar nu atât de importante încât să-l facă să se simtă altundeva decât în locul pe care și-l aducea aminte. Observă cele două rafturi de cărți. Un mic lampadar de lângă, punea discret în lumină planșele cu schițe. În multe dintre ele se afla trupul lui. Stătea nemișcat în mijlocul camerei urmărind cu privirea prezența ei prinsă într-un du-te vino aproape haotic. Puloverul scurt de culoare mov îl fascina. ”Hai, dă-ți alea jos, că doar nu-i prima dată când ești aici!” o auzi spunând. Da, nu era prima dată când se afla acolo dar nu se simțea în stare să continue totul de unde a rămas și asta nu pentru că între ei lucrurile nu mai aveau aceeași intensitate, din contra, tocmai pentru că avea senzația că... Mă rog, chiar nu contează. ”Ce ai?” spuse ea oprindu-se brusc în fața lui. ”Nimic.. doar că... azi simt că ești... magică.” Chipul ei desenă un zâmbet rotund și se apropie de el cu o anumită teamă inexplicabilă: ”O să mă rănești...” ”Nu știu. N-aș vrea. N-am venit pentru asta.” ”Ba da...” aproape șoptindu-i la ureche ”O să mă rănești tare de tot... și o să crezi din nou că nu mă doare. Dar  mă doare. Mă doare de fiecare dată când... Ești atât de intens...” Fiecare cuvânt îl făcea să-și simtă trupul din ce în ce mai greu și un val de căldură îi fierbea sângele. Parfumul sufletului ei îl orbea. Ea îi mângâia ușor fruntea. ”Ce gânduri mai trec prin capul ăsta al tău, ce probleme importante se mai rezolvă aici, înăuntru? Inima ta ce mai face?...” ”Bine... dar sfârșește rău” și dezvălui zâmbetul acela amar din colțul gurii, zâmbetul acela care o făcea să-și dorească să-l strângă în brațe cu disperare și să nu-i mai dea drumul niciodată. Iubea modul în care el îi lăsa mereu impresia că dansează pe marginea lumii, modul în care era atent la trupul ei atunci când făceau dragoste, modul în care scria despre ea în caietul lui cu coperți portocalii. Adora momentele în care simțea durerea din adâncul lui ca și cum ar fi fost a ei și credea că e singura din lumea care putea face asta. Își abandonă buzele buzelor lui și se lăsă prinsă în mirajul sărutului său lipsit de grabă, încet, molcom asemeni coregrafiei unui fulg de nea care cade prin aer. ”Nu știu cum faci asta, dar îți iese bine” se auzi spunând. Se desprinse de trupul lui uriaș și căută cu privirea cadrul ferestrei. Seara se topea peste orașul gri și ploua mărunt. ”Ce vreme de făcut dragoste” rosti amintindu-și replica pe care el o spunea atât de bine. El zâmbi din nou și rămase nemișcat, privindu-i trupul aplecat pe marginea ferestrei. Reflexia chipului ei răvășea sticla geamului și se gândi că nimic nu-i mai frumos decât două suflete care se întâlnesc de la sine. ”Vino să te uiți și tu!” și porni încet către izvorul acestei melodii cunoscute. Da. Ploua mărunt și stele mici începeau să se aprindă. Ce mirare că era aici, acum...