Eşecuri

Fiinţa pioasă

Limita fiinţei este fiinţa. Fiinţa caută să fie fiinţă, iar orice reprezentare a lumii pe care fiinţa o construieşte nu este altceva decât felul în care fiinţa se justifică pe sine ca fiinţă. Fiinţa vrea să se simtă fiinţă. Aici se impune  întrebarea: imaginea pe care o are fiinţa despre fiinţă este una completă? Iar dacă nu este completă, poate fi vreodată completă?  Imaginea fiinţei despre fiinţă nu poate fi niciodată completă pentru că „vederii” fiinţei îi scapă fiinţa. Fiinţa se poate contempla pe sine însă nu poate contempla contemplarea, adică fiinţa nu poate transcede total propriul exerciţiu de a fi fiinţă. Deci, nimic nu-i este mai îndepărtat fiinţei decât fiinţa. Fiinţa îi este însă accesibilă fiinţei, dar numai ca inaccesibil. În marile ei avânturi pe tărâmurile binecuvântate ale cunoaşterii fiinţa trebuie se ţină seama de acest aspect esenţial al propriei constituţii. Fiinţa nu poate cunoaşte adevărul pentru că ea e cuprinsă în adevăr, mirajul cunoaşterii trebuie să fie înnobilat cu această doză sanitară de umilinţă în faţa inaccesibilului. Esenţa fiinţei nu este cunoaşterea ci recunoaşterea. În ADN-ul ontic este prinsă originar totalitatea informaţiei cosmice, din acest motiv totul este accesibil fiinţei, până şi inaccesibilul, dar ca inaccesibil. Pentru a exista în acest tip de cunoaştere (cunoaşterea ca recunoaştere) fiinţa trebuie să fie pioasă, fiinţa trebuie să înţeleagă că ea este un timp în care eternitatea şi-a picurat rostul, astfel că traiectoria fiinţei este verticală şi nu orizontală. Nu degeaba se spune „Cel de sus”. Expresia asta arată clar orientarea fiinţei şi constituţia ei. Fiinţa este locul în care distanţele nu există, pentru că fiinţa nu este un sistem fizic, este un sistem simpatic, fiind guvernată de legi simpatice. Cosmosul, ca totalitate, este mai degrabă  expresie simpatică, nu este o înşiruire fizică infinită de stele, găuri negre şi planete, este o reţea de simpatii. Fiinţa este cosmos. Fiinţa are o deschidere-către cosmos pentru că este cosmos, iar „cantitatea” de cosmos din cosmos este aceeaşi cu „cantitatea” de cosmos din fiinţă. Din acest motiv legătura eului fiinţei cu Dumnezeu nu este logică ci simpatică. Fiinţa nu-l poate schematiza raţional pe Dumnezeu, nu-l poate sonda raţional-logic pe Dumnezeu. Fiinţa este în Dumnezeu prin constituţia ei indicibilă, astfel că fiinţa nu-l ”observă” pe Dumnezeu, ea îl simte în sine. Relaţia fiinţei cu Divinitatea este scrisă în însuşi faptul-de-a-fi-fiinţă, iar aportul cosmic al fiinţei este însuşi actul constitutiv al fiinţei, astfel încât fiinţa este cosmică prin constituţie, iar manifestarea ei mundană este exclusiv teologică. Fiinţa „sfinţeşte locul” pentru că ăsta e modul ei originar de a fi, fiinţa în ceea-ce-este-ca-fiind se manifestă ca sfinţire a locului. Cu alte cuvinte perspectiva asupra Divinităţii şi deschiderea-către  Divinitate n-a fost anterioară fiinţei, n-a fost dobândită în timp (evolutiv) după actul constitutiv al fiinţei, ci, dimpotrivă, perspectiva asupra Divinităţii şi deschiderea-către Divinitate sunt în chiar actul însuşi de constituire a fiinţei, ba am putea spune că ele reprezină chiar permanenţele care au „cerut” actul constituirii finţei. Deci fiinţa nu trebuie să-şi analizeze propria istoricitate prin perspectiva darwinistă, pentru că nici fiinţa şi  nici cosmosul nu este un lant trofic, fiinţa nu este o prelungire inutilă a intenstinului gros, iar cosmosul nu este guvernat de legile digestiei. Istoricitatea fiinţei nu este o deplasare pe orizontală faţă de momentul t₀, este cel puţin o apropiere verticală de momentul t₀, dacă nu chiar o manifestarea permanenţelor într-un circular şi indicibil t₀. Cosmosul este manifestare a dorului de dumnezeu în Dumnezeu, iar Fiinţa- focul în care Dumnezeu şi-a plâns destinul. Când fiinţa nu înţelege lucrul ăsta îşi pierde pioşenia şi nu rămâne din ea decât praf rătăcitor de cometă îngheţată în întuneric

A fi și a nu mai fi

A fi sau a nu fi? Întrebarea lui Hamlet pare la prima vedere rezolvată, semnificația ei pare evidentă, însă dacă privim mai atent, observăm că aici nu se pune de fapt problema sinuciderii, dimpotrivă, cea a permanenței vieții, adică problema lui a nu fi. A nu fi nu este opusul lui a fi, ci estre cel care îl întemeiază, îl fundamentează pe a fi ca a fi. Întrebarea shakespeareană este una adresată modurilor de funcționare a lui a fi ca a-fi-fiind, nicidecum lui a nu mai fi. Nu este cazul morții privită ca extincție, ci despre moartea ca limită constitutivă a devenirii. Hamlet are o problemă de etică-ontologică. Pentru Camus, moartea este o ieșire, un a nu mai fi ”salvator”. Pentru ființa sănătoasă însă, a nu mai fi-ul salvator este exclus și imposibil. Modelul de salvare camusian este steril și reprezintă un soi de alinare frivolă de care ființa lașă și incompletă ar face uz. Ființa are dreptul să își controleze devenirea, dar devenirea însăși nu este o opțiune, este un dat. Ființa nu-și permite extincția. Orice ființă care-și dorește extincția este o ființă incompletă, deci o non-ființă. Toată filozofia sinuciderii este reversul tragic al extazului antropocentric de sfârșit de secol XX, în care omul s-a pus de unul singur în fruntea lumii, ca unic stăpân. Deasupra omului nu mai există nimic în afară, să zicem, de.. alți oameni. Omul devine astfel un împărat învins, înghețat în orbire, sufocat de infinita singurătate. Asta resimte Camus, în care demența marxismului și-a arătat colții. Toată ființa contemporană e contaminată de sistemele acestea de gândire gregare și absurde. Antropocentrismul nu rezolvă problema ființei lumii așa cum nici marxismul nu reușește. Orice sistem care face din om un zeu este unul orb. Omul nu este vărful lanțului cosmic. Nu se poate. El este în lanțul cosmic, așa cum restul lanțului cosmic este în lanțul cosmic. Ori că negi lanțul cosmic însuși, ori că-l pui pe om în vârf, reprezintă de fapt aceeași eroare și duce la același deznodământ: disoluția. Dacă nu respecți rostul lumii nici rostul lumii nu te mai respectă. Sinuciderea este o obrăznicie ontică, dar mai presus de toate, este o irosire. Dacă Hamlet se află în căutarea unei soluții, Camus resimte peste tot disoluția. În ființa contemporană, care nu mai ia în calcul destinul cosmic, care refuză din start orice responsabilitate universală, elementele plutesc haotic lovindu-se brutal de pereții unei lumii fixe, lipsite de transcendență. Lumea contemporană este o temniță pentru că am scos din ea orice prezență divină, mistică sau mitică, am zidit orice ușă pe dinăuntru, orice fereastră, orice lumină care nu s-a potrivit cu mintea noastră orgolioasă și plină de trufie. Astfel s-a născut disoluția ființei noastre, care a dus la declasarea și letargia de azi, la obnubilațiile monstruoase și la fricile absurde care ne macină încet. Plotin subliniază asemănarea omului cu zeul, nicidecum donqijotesca identitate. Când omul de azi va înțelege din nou că nu totul stă în puterea omului, ritmul vieții lui se va rostui firesc. Orice a fi este o tragedie, dar e o tragedie care se asumă și nu se eludează. Existența este un șir de tragedii asumate, trăite intens, fără de care nimic nu poate fi, și fără de care drumul salvării nu este posibil. Răspunsul în fața unei situații absurde, nu este sinuciderea, așa cum vorbește Camus, este des-absurdizarea ei. Alexandru Machedon a tăiat nodul gordian nu s-a întors acasă laș.